Acasa
Mesaje
Reputatie
Vârsta
Localizare
Hobby-uri
Joburi/Distractii
Tin sa mentionez (din nou) ca si acest fic este postat pe un alt forum. Sper sa va placa. Lectura placuta! 
Tu esti tot ce am!
Chapter 1
Chapter 1
Din perspectiva Ameliei
Uneori, viata nu e atat de frumoasa. Unii se plang si sufera din pricina unor lucruri total inutile, iar altii se zbat sa reziste loviturilor primite de la viata. Noi ne facem viata asa cum vrem. Uneori nu se poate, dar asta nu inseamna ca trebuie sa renuntam. Fiecare vis, fiecare dorinta ne face sa continuam lupta cu viata. Nu tot ce ne dorim poate deveni realitate. Asta…daca nu facem nimic si stam cu mainile-n san. Uneori trebuie sa te ridici si sa faci ceea ce ti-ai propus, singuri sau alaturi de cei dragi…mereu exista o cale.
Vremurile trec. Unii vin, altii pleaca. Prieteniile se destrama. Dragostea piere. Lumea devine un haos. De ce? Pentru ca noi, oamenii, nu stim cum sa actionam. Calcam stramb si ajungem sa regretam apoi tot ce facusem. Increderea…nu e mereu reciproca. Zambetele nu sunt mereu sincere, iar prietenii nu sunt mereu ceea ce par.
Mai rau decat sa fi injunghiat pe la spate de un dusman, e sa fi injunghiat de cel mai bun prieten. Acela in care ti-ai pus toata increderea si pe care nu l-ai crede in stare de asa ceva. Totusi… e ceva firesc. Daca astfel de lucruri nu ar exista, lumea ar fi pur si simplu… monotona.
Printre acest gen de oameni… cred ca ma aflu si eu. O simpla adolescenta cu probleme firesti pe „cap”. Ma situez pe treapta vietii numita „Nu pot”. Ca sa urc pe urmatoarea treeapta, ei bine… asta nu stiu daca o sa se intample vreodata. M-am indepartat de toti din jurul meu. Parca as fi o aurolaca, sau mai rau. Nici macar nu-mi mai amitesc ultima oara cand am purtat o conversatie cu cineva. Cred… cred ca a fost acum foarte multa vreme. Sau poate mi se pare mie.
Soarele apuse pentru mine de mult. Nu mai vazusem lumina zilei de ceva vreme. Ei bine, poate doar lumina provocata de candelabrul sofisticat din camera mea, ales cu grija de mama. Mama… ce cuvant frumos. E precum o melodie pentru urechile copiilor. Acel cuvant special le era destinat acelor doamne ce au adus pe lume rodul iubirii lor cu ajutorul sotilor. Doar o femeie ce aduse pe lume un copil, poate intelege cat de dureros e sa iti pierzi odorul mult iubit. Unora, nu le pasa catusi de putin de aceste fiinte fragile numiti „copii”.
Printre aceste persoane… se afla si mama mea. M-a neglijat toata viata ei, purtandu-se cu mine in ultimul hal. Imi lipsea dragostea mamei, dar cu timpul incepusem sa ma obisnuiesc. Bunica era mereu langa mine crescandu-ma ca pe proprii copii in timp de mama plecase pentru a munci. Muncea pentru mine. Cel putin asta credeam.
Insa, timpurile se schimbasera. Timpul isi lasase dur amprenta asupra mea si a anilor ce au trecut. Ma schimbasem foarte mult, iar asta… nu ma incanta atat de tare.
Devenisem ceva ce nu crezusem ca o sa devin vreodata. Ma transformasem intr-un monstru. Suferinta ma facuse asa. Ma lasasem prada vietii si devenisem o fiinta patetica si naiva. Credeam orice mi se spunea, pe plan sentimental desigur. Parintii, odata ce divortasera nu-si mai asumasera nici o grija pentru mine. Erau liberi precum pasarea cerului. Eu… nu mai contam pentru ei. Ma dadusera la oparte din viata lor, iar asta durea foarte tare.
La un moment dat, bunicii mei hotarasera sa se mute la oras. Desigur, ma luasera cu ei. Nu ma puteau lasa intr-o comuna destul de rea, singura intr-o casa pustie.
Calcasem pe un teritoriu minat. Eram atat de vulnerabila… Iar asta ma facea slaba. Naivitatea mi se citea pe chip oricat as fi incercat sa o ascund. Ma chinuiam sa rezist tentatiilor, sa gandesc limpede si sa aleg ce e bine pentru mine, insa nu am putut. Panica nu lipsise nici o clipa, iar asta ma ingrozea. Nu mai faceam diferenta dintre bine si rau.
In fond, eram doar o pustoaica imatura, cum sunt de altfel si acum. Anyway, acum incerc sa schimb acest lucru. Odata eram papusica naiva si deschisa pentru oricine. Acum sunt altfel. Viata ne schimba constant, iar ceea ce devenim, deseori e bine. Ma indoiesc de faptul ca o sa rezist asa si chiar ma intreb cat va dura. Odata ce lasi pe cineva sa iti patrunda in suflet… e greu sa il mai scoti de acolo. Asta e viata, asa functioneaza ea. Odata ce deschizi usa pentru cineva, acesta iti calca pragul, intra inauntru, apoi te injunghie pe la spate. Firea omeneasca e un mister. Omul insusi e o enigma, iar noi ne zbatem zi de zi sa aflam mai multe. Comportamentul nostru ne da de gol atunci cand incercam sa ascundem cum suntem cu adevarat. Nu toti facem asta, dar unele specimene incearca din greu. Unora le reuseste, altora nu.
This is the life…and we are just life’s dolls.
Uneori, viata nu e atat de frumoasa. Unii se plang si sufera din pricina unor lucruri total inutile, iar altii se zbat sa reziste loviturilor primite de la viata. Noi ne facem viata asa cum vrem. Uneori nu se poate, dar asta nu inseamna ca trebuie sa renuntam. Fiecare vis, fiecare dorinta ne face sa continuam lupta cu viata. Nu tot ce ne dorim poate deveni realitate. Asta…daca nu facem nimic si stam cu mainile-n san. Uneori trebuie sa te ridici si sa faci ceea ce ti-ai propus, singuri sau alaturi de cei dragi…mereu exista o cale.
Vremurile trec. Unii vin, altii pleaca. Prieteniile se destrama. Dragostea piere. Lumea devine un haos. De ce? Pentru ca noi, oamenii, nu stim cum sa actionam. Calcam stramb si ajungem sa regretam apoi tot ce facusem. Increderea…nu e mereu reciproca. Zambetele nu sunt mereu sincere, iar prietenii nu sunt mereu ceea ce par.
Mai rau decat sa fi injunghiat pe la spate de un dusman, e sa fi injunghiat de cel mai bun prieten. Acela in care ti-ai pus toata increderea si pe care nu l-ai crede in stare de asa ceva. Totusi… e ceva firesc. Daca astfel de lucruri nu ar exista, lumea ar fi pur si simplu… monotona.
Printre acest gen de oameni… cred ca ma aflu si eu. O simpla adolescenta cu probleme firesti pe „cap”. Ma situez pe treapta vietii numita „Nu pot”. Ca sa urc pe urmatoarea treeapta, ei bine… asta nu stiu daca o sa se intample vreodata. M-am indepartat de toti din jurul meu. Parca as fi o aurolaca, sau mai rau. Nici macar nu-mi mai amitesc ultima oara cand am purtat o conversatie cu cineva. Cred… cred ca a fost acum foarte multa vreme. Sau poate mi se pare mie.
Soarele apuse pentru mine de mult. Nu mai vazusem lumina zilei de ceva vreme. Ei bine, poate doar lumina provocata de candelabrul sofisticat din camera mea, ales cu grija de mama. Mama… ce cuvant frumos. E precum o melodie pentru urechile copiilor. Acel cuvant special le era destinat acelor doamne ce au adus pe lume rodul iubirii lor cu ajutorul sotilor. Doar o femeie ce aduse pe lume un copil, poate intelege cat de dureros e sa iti pierzi odorul mult iubit. Unora, nu le pasa catusi de putin de aceste fiinte fragile numiti „copii”.
Printre aceste persoane… se afla si mama mea. M-a neglijat toata viata ei, purtandu-se cu mine in ultimul hal. Imi lipsea dragostea mamei, dar cu timpul incepusem sa ma obisnuiesc. Bunica era mereu langa mine crescandu-ma ca pe proprii copii in timp de mama plecase pentru a munci. Muncea pentru mine. Cel putin asta credeam.
Insa, timpurile se schimbasera. Timpul isi lasase dur amprenta asupra mea si a anilor ce au trecut. Ma schimbasem foarte mult, iar asta… nu ma incanta atat de tare.
Devenisem ceva ce nu crezusem ca o sa devin vreodata. Ma transformasem intr-un monstru. Suferinta ma facuse asa. Ma lasasem prada vietii si devenisem o fiinta patetica si naiva. Credeam orice mi se spunea, pe plan sentimental desigur. Parintii, odata ce divortasera nu-si mai asumasera nici o grija pentru mine. Erau liberi precum pasarea cerului. Eu… nu mai contam pentru ei. Ma dadusera la oparte din viata lor, iar asta durea foarte tare.
La un moment dat, bunicii mei hotarasera sa se mute la oras. Desigur, ma luasera cu ei. Nu ma puteau lasa intr-o comuna destul de rea, singura intr-o casa pustie.
Calcasem pe un teritoriu minat. Eram atat de vulnerabila… Iar asta ma facea slaba. Naivitatea mi se citea pe chip oricat as fi incercat sa o ascund. Ma chinuiam sa rezist tentatiilor, sa gandesc limpede si sa aleg ce e bine pentru mine, insa nu am putut. Panica nu lipsise nici o clipa, iar asta ma ingrozea. Nu mai faceam diferenta dintre bine si rau.
In fond, eram doar o pustoaica imatura, cum sunt de altfel si acum. Anyway, acum incerc sa schimb acest lucru. Odata eram papusica naiva si deschisa pentru oricine. Acum sunt altfel. Viata ne schimba constant, iar ceea ce devenim, deseori e bine. Ma indoiesc de faptul ca o sa rezist asa si chiar ma intreb cat va dura. Odata ce lasi pe cineva sa iti patrunda in suflet… e greu sa il mai scoti de acolo. Asta e viata, asa functioneaza ea. Odata ce deschizi usa pentru cineva, acesta iti calca pragul, intra inauntru, apoi te injunghie pe la spate. Firea omeneasca e un mister. Omul insusi e o enigma, iar noi ne zbatem zi de zi sa aflam mai multe. Comportamentul nostru ne da de gol atunci cand incercam sa ascundem cum suntem cu adevarat. Nu toti facem asta, dar unele specimene incearca din greu. Unora le reuseste, altora nu.
This is the life…and we are just life’s dolls.